Duminica 21 martie

Nu stiu de ce visez anumite vise. Si totusi sunt convins ca au o logica si ca vor sa mi transmita ceva. Mai ales cand intelectul meu, mintea mea, gandurile mele din timpul zilei nu se amesteca si ele in visul pe care il visez.

Aseara m am culcat pe la 2, iar undeva dupa ora 4 sau 5 l-am visat pe Vasilica, vecinul nostru de la Santana, si prietenul nostru.
L-am visat exact ca in realitate, adica exact asa cum imi amintesc de el. Ba chiar exact asa cum l am vazut in timp ce era pe Pamant intr una din zilele de duminica din anii 1991-95 cand el era asezat pe unul din acele scaunele mici pe care le scoteam in strada duminica dupa masa ca sa jucam carti, " cruce" sau "licitatie" cum numeam noi pe atunci la santana acest joc. E un joc nemtesc cred, la origine si se joaca cel mai bine in 4 persoane care se impart in echipe de cate 2.
Cum l am visat? Era pe unul din acele scaunele, caci doar rar l am vazut sa stea pe banca, ori ii lasa pe ceilalti pentru ca le era mai comod lor. Si l am vazut asa cum l am vazut in realitate in anii 90, asa l am vazut in vis. Dar initial nu i am vazut fatza. Pentru ca era cu spatele la mine, iar eu parca veneam inspre banca unde jucau carti, mai degraba era banca de la el de la strada si nu la noi. Sau parea chiar o alta banca asemanatoare cu ale noastre din fata caselor, dar o alta. Si i am vazut spatele descoperit, asa cum il lasa vara in timp ce juca carti, si spatele sau era exact asa cum il vazusem si in realitate pe cand traia. acum mai bine de 15 ani. Dar uite ca sufletul meu si l aminteste perfect. Nu a uitat imaginea aceea cu el. Era gras in comparatie cu noi, dar nu foarte gras, insa intotdeauna simteam o anumita liniste cand il vedeam. Spre deosebire de alte persoane care oridecateori le vad imi inspira neliniste.
Si acum mi a trecut prin gand daca nu cumva datorita slabiciunilor mele si eu inspir neliniste altora, atunci cand ma intalnesc ei in calea ochilor, mai ales persoanelor cu suflet bun si care mi se par mai mature spiritual decat marea majoritate, persoane pe care le am cunoscut la Ortisoara sau la Arad. Sau chiar si in vreo alta parte pe unde am mai umblat.
Ce diferenta e intre a inspira liniste semenilor atunci cand doar le iesi in cale si te vad si intre a trezi neliniste in sufletul altora, care iti vor de fapt binele si devin nelinistiti datorita faptului ca simt intuitiv cat de gresit traiesti. Sunt unele lucruri pe care doar le simtim intuitiv, fara sa le rostim in cuvinte, fara chiar sa le gandim.
Vasilica era unul din cei care imi inspirau liniste!
Desigur ca si el avea slabiciuni, de fapt tocmai slabiciunea sa de a bea peste masura uneori, l-a costat plecarea sa dintre noi la doar 37 de ani. Nu bea des, dar in ultimele saptamani parca s a lasat mai mult dominat de aceasta slabiciune. Dar el nu era unul care sa bea des. Nu cred ca l am vazut mai mult de maxim 4 sau 5 ori beat din 1987, cand eu aveam 7 ani si pana in 16 ianuarie1996 ziua cand a decedat.
Desigur ca nu doar o slabiciune e decisiva in destinul nostru, ci intregul nostru fel de a fi. Daca ne luptam cu raul din noi, in mod sincer, ridicam in felul acesta si o bariera care in functie de sinceritatea noastra ne va proteja impotriva efectelor reciproce rele care se intorc la noi ca urmare a alegerilor noastre gresite si daunatoare pe care le am facut candva in trecut, mai indepartat sau mai apropiat.
A, si in visul meu, ziceam ca i am vazut doar spatele, si era ca si cum eu am trecut cu bicicleta pe langa grupul de 4-5 persoane care erau pe banca si jucau carti, sau daca erau 5 unul asista la joc doar, asa cum faceam si eu adesea. Si trecand eu cu bicicleta incet pe langa ei, am incercat sa i vad si fatza, pentru ca in vis eram constient ca decedase si vroiam sa i vad chipul din nou, acum aveam ocazia. Si pentru o clipa i l am vazut, si in clipa urmatoare parca intelectul meu a intervenit, si mi a aratat un alt chip de barbat care nu era al lui insa era asemanator ca fizionomie, dar nu inspira acea pace pe care amintirea chipului sau asa cum l am vazut pe Pamant mi o inspira chiar si acum. Avea bunatate pe chipul sau cat timp l am cunoscut eu, si dragoste fata de oamenii cu care se intalnea. Dar era mai rece cu unii din familia sa. Cu unii, dar nu cu toti. Nu suporta nedreptatea sau josnicia, lipsa de sinceritate. Asa era el. Si la unii dintre cei straini, adica cei din afara familiei sale, trecea foarte usor cu vederea lipsa de sinceritate, josnicia lor, parca nu vroia sa le-o vada si facea asta dintr-o nevoie puternica de a i pastra ca prieteni. De a i avea pe cat mai multi dintre oameni ca prieteni. Pentru el cineva care nu il jignise cu nimic direct pe el, pana atunci, era bun de acceptat ca prieten, il vedea ca apropiat de al sau. Eu nu sunt asa, insa. Si cred ca e gresit sa nu ne luam masurile de precautie impotriva semenilor, care chiar daca pe noi nu ne au suparat cu nimic pana acum, totusi au suparat pe altii, si au facut nedreptate altora. Pentru mine asemenea oameni nu pot fi la fel de apropiati ca si cei despre care nu stiu sa fi facut nedreptati grave altor semeni. Eu intuitiv daca nu si cu mintea mea, fac diferenta intotdeauna intre cei care sunt sinceri intr adevar in interior, sau sunt sinceri cu mine doar, si asta in aparenta. Si tocmai de astfel de prieteni falsi, era insotit Vasile, in ziua cand a murit. Fusese la unul dintre ei sa i repare ceva la partea electrica a unui autovehicul de al respectivului. Si din cate se pare acesta i a dat sa bea, si probabil sa fi fost bautura aceea prost facuta, asa cum am mai auzit cazuri de deces datorita tuicii facuta prost si pe care unii au consumat o. Si i s a facut rau, dupa ce probabil bause mai mult din acea bautura si prietenii acestia falsi, vazand ca ii e foarte rau ca sa scape de el, l au dus intr un bar probabil pe umerii lor si l au lasat acolo. Poate ca nu era mort azi, daca in loc sa l duca in bar l ar fi dus direct la spital. Sau poate ca bautura aceea ii facuse atata rau incat intrase in coma alcoolica, sau poate chiar moarte clinica si acesti prieteni falsi l-au lasat in bar, ca sa se creada ca nu la ei si cu ei bause. Se speriasera, si vroiau sa nu fie implicati in povestea asta. Atat de prieteni ii erau ei lui. L a costat viata aceasta pe Vasile, aceste asa zise prietenii.
Ii lipsea vigilenta in privinta anumitor oameni, si ii respecta fara ca acestia sa merite respectul sau. Si de asemenea ca fiecare dintre noi, avea nevoie sa si apere existenta sa pamanteasca, chiar daca nu era in toate fericit, si avea nevoie sa si o apere prin vigilenta si autoprotectie fata de propriile slabiciuni.
Cosmin, fii avertizat si tu! Protejeaza-te de raul din tine. Pentru ca tu il recunosti si il stii. Te lupti cu un adversar pe care il cunosti si pe care tu il poti invinge numai sa vrei, sa vrei cu adevarat si fara de retineri. Fara de retineri! Protejeaza-te, de dragul Luminii, al celor care te pretuiesc pe tine si de dragul pe care trebuie sa l ai pentru propria ta fericire, fericire de a fi, de a fi constient si nu neaparat fericire pamanteasca, care de fapt nu este decat arareori fericire!

Si mi am amintit cum de am ajuns sa l visez pe Vasile azi noapte. Ieri m am gandit la Marieta,sora lui, care a murit de cancer de cateva saptamani, si care m a ajutat prin persoanele pe care le cunostea ea, sa fac primele patru luni de armata la Timisoara.
Am dus-o prin 2006 cu taxiul. Nu m a recunoscut cand s a urcat. Adevarul e ca ma vazuse foarte rar. Desi stia cum ma cheama. O cunostea pe mama de cand erau copii si stia ca avea un baiat Cosmin. Era destul de abatuta cand s a urcat in taxi. Nu mai stiu unde mergea. Insa cand s a urcat in taxi, i am zis:" Ce mai faceti, dna Marieta? "
Si s a uitat la mine o clipa si apoi intorcand privirea inainte mi a zis: " Bine! " Nu am banuit atunci ce era in sufletul ei, desi am vazut ca era cam abatuta. Pentru ca nu prea era curioasa sa afle cine eram si cum de o cunosteam. Acum inteleg cred de ce era abatuta. Cred ca in acele zile aflase ca e grav bolnava, probabil ca atunci, in acele zile, facuse analizele sa vada daca nu cumva e cancer si ii dadusera diagnosticul. Si de aceea, nu mai conta pentru ea cine eram eu si cum se facea ca am recunoscut o. Serviciul ei era de asa natura, incat aproape toti cei pe care ii cunoscuse in copilarie si de asemenea in anii care au urmat, aproape toti apelau la ea, sa le rezolve mai usor o problema sau alta. Si nu mi amintesc sa fi auzit pe cineva zicand ceva rau despre ea, ca ar fi refuzat sa i ajute, sau ca le cerea bani in schimb. Pe nimeni niciodata nu am auzit sa zica asta. Desi de a lungul anilor am intalnit si auzit cativa care au apelat la ea. Uneori eram surprins si imi ziceam in gand: Si omul asta sau femeia asta apeleaza la ea?
Si pe mine m a ajutat, cu armata la Timisoara cum ziceam, dar nu i am dat nimic in schimb, in afara de faptul ca taica meu i a dus de cateva ori lapte de la vacile pe care le ingrijeam noi la bunici, la Santana. De cateva ori, nu cred ca a fost prea des. Probabil, ea i a zis lui tata sa nu mai vina, pentru ca nu vroia sa pretinda prea mult cumva, in schimbul faptului ca m a ajutat sa merg la Timisoara, in loc de Craiova, asa cum de fapt fusesem programat cu cateva minute inainte, ca acel barbat din Politie pe care il cunostea ea sa iasa din biroul de la recrutari si sa strige in timp ce tocmai iesea: Cozma, cine e Cozma? Si eu i am zis: Eu sunt. Si el mi a raspuns: Tu esti Cozma? Vezi ca mergi la Timisoara.
Si ... dupa toate astea... mi s a urcat Marieta in taxi, ea care l a rugat pe acel barbat sa si piarda din timpul lui pentru a ma ajuta pe mine sa ajung unde armata era mai usoara, si eu la final i am luat cei 5 lei cat costa cursa. Nu stiu sigur, daca i am spus sa nu mi i dea... Cred ca totusi i am spus, si totusi nu sunt sigur. Oricum stiu sigur ca ea mi a platit acea cursa! Si a fost si ultima oara cand am intalnit o. Acum vreo 4 ani si ceva. Mi a parut rau ca nu i am zis ca as vrea sa o mai duc si alta data cand are nevoie de taxi. Puteam sa i zic sa i las numarul meu de mobil. Dar oricum acum imi dau seama ca nu m ar fi sunat, si cu toate ca nu m ar fi sunat s ar fi bucurat daca i as fi zis asta. S ar fi bucurat pentru ca vedea ca vreau sa i fiu recunoscator cumva.
I a ajutat pe multi din cei pe care ii cunostea, adica le facilita eliberarea anumitor documente pentru care altfel ar fi trebuit sa stea la rand! Desigur nu e tocmai frumos, sa vrei sa te bagi in fata altora, insa si eu am facut astfel cand s a luat decizia de a fi trimis la armata la Timisoara!
Adica am facut armata intr un loc unde nu era atat de mare severitate... Ca de ex la Pompieri.... Sau la Craiova... probabil era mai greu pentru mine....Probabil ca da... Dar in mod sigur era mult mai departe de casa! Si mama nu ma putea vizita atat de usor, si prietenii mei si verisoara mea nu ar fi venit la juramant probabil daca eram asa departe!
As fi vrut sa pot sa i fiu inca o data cumva recunoscator Marietei, nu doar pentru ca m a ajutat pe mine, ci si pentru ca nu ii respingea pe cei care ii solicitau ajutorul . Chiar daca era putin constienta ca era putin probabil ca acestia sa si aminteasca de gestul ei chiar si peste ani de zile , gestul de a le facilita anumite lucruri, deci de a le veni in spirjinul dorintelor lor.

Si tare ma tem, ca eu nu i am zis sa nu mi plateasca cei 5 lei! Nu , nu cred ca i am zis!
Desi in gand imi doream sa i zic sa i dau o carte de vizita si sa ma mai sune cand are nevoie de taxi! Adevarul e ca in perioada aceea lucram la Verbita, cand am dus o, si la Verbita nu puteam sa merg fara sa pun si ceasul. Si ma gandeam ca urma peste cateva zile sau vreo 2 saptamani sa plec la Taxi Alfa,o alta firma, si acolo puteam sa merg fara ceas. De aceea imi doream sa i spun sa ma mai sune. Vroiam sa i fiu recunoscator cumva pentru ca intuiam si atunci ca ea i a ajutat pe multi, dar acestia nu i au fost recunoscatori pe masura.
Acum imi dau seama, ca atunci cand am intalnit o ultima oara, la mine in taxi, a fost prin jurul lui ianuarie 2007.

Si Marieta a murit singura in apartamentul ei din zona Garii, ajutata fiind din cate am auzit de o ruda de a ei care locuia la parter in acelasi bloc cu ea. Cele 2 fete trecute de 20 de ani pe care le are, nu locuiau cu ea, fiecare fiind purtate de destin sa traiasca in alta parte. Dar sunt convins ca se interesau de ea si cautau sa i aline cumva ultimele luni pe care le a avut aici printre noi.
Insa destinul nostru e asa cum noi ni l construim prin alegerile noastre! Si de asemenea decesul pamantesc nu inseamna si sfarsitul existentei noastre, si posibilitatii de a ne construi o existenta mai buna, mai frumoasa, mai luminoasa!
Ii doresc Marietei sa gaseasca dincolo in ciuda erorilor pe care si ea le are cu certitudine de indreptat, calea care duce spre pacea interioara si spre suflete nobile care stiu sa i fie recunoscatoare pe masura efortului ei de a servi pe altii!